Imi este tare dor de Tata...
Erau sapte copii odata,
Intr-o familie greu incercata.
Din sapte fii prea mult iubiti,
Bunicii i-au ramas doar cinci.
Cand Alexandru a decedat ,
Un bine incerca sa faca.
De-un cablu el a apucat ,
Sa-l zvarle de pe strada.
Sa ii pazeasca de necaz
Pe trecatori ce din greseala,
calcand pe cablul inundat
Mureau prin electrocutare.
Avea si el la randul sau
Acas` o fiica si-un flacau,
Ce-n viata n-au mai apucat ,
Pe tatal drag.
N-au inteles atunci motivul
Cei doi mici nazdravani,
Si-a ras de ei perfid Destinul
Si i-a lasat orfani.
Ce mult l-au plans si-au suferit ,
Cei sase ce-au ramas in viata
Dar soarta iarasi i-a lovit ,
Luand acum o fata.
Femeie buna dar..firava
Steluta mamii draga,
Far de copii, nici sot, saraca,
Pleca sa nu se mai intoarca,
Pasind sontac din cruda-i soarta,
Spre Lumea de apoi.
Ea , mama lor a celor sapte,
Bunica Petra, buna mea,
Femeie blanda , mama breaza
S-a dus usor in "lumea treaza"
Copii dusi sa si-i adune,
Sa-i stranga ...la obraz.
Dochita, nasa-mi de botez,
Valeria si Ioana,
S-au dus si ele la Bunica,
Lasand-o singura pe lume
Pe cea mica ... Despina.
Si iata "ciclul vietii" curge..
Se-ntoarce precum roata.
Toti cei ramasi in urma lor,
Il plang acum pe...Tata.
Vasile, fiul cel mai mic,
Iubitul mamii fiu,
In accident pieri subit,
Lasand in urma-i locul gol
Si tare pustiit.
Pe fata-mi , lacrimi curg suvoi
Jelesc din nou pe Tata,
Daca tu ai fi fost cu noi,
Ne-ar fi fost alta soarta.
Acum inchei caci e prea trist ,
Nu ma mai simt in stare
Ca sa jelesc aici in scris ,
Necazul ce ma doare.
Dedic aceste versuri triste ,
Parintelui pierdut,
Ce parc- a dus printre morminte,
Tot binele avut.
Ni-e dor de tine Tata drag,
Si te iubim nespus,
Dar...te rugam cu-nversunare,
Pe mama, las-o pe picioare
Ca-i singurul parinte care
In viata ne-a ramas.
Mihaela Ivanciu
Asta am simtit , asta am scris.....
Nu ma judecati prea aspru...Probabil ca multi dintre voi nutriti aceleasi sentimente pentru cei Plecati.
Stiam eu ca ai un suflet de artist, sensibil, care pastreaza, in arhiva, toate amintirile celor dragi.Nu trebuie sa-i jelim pe cei "dusi Dincolo"ci sa le purtam o amintire vie, sa zambim de cate ori ne gandim la ei,sa ne rugam ca sa ne calauzeasca actiunile, ca niste ingeri buni ce sunt.
RăspundețiȘtergereViata e o "scoala", unde suntem trimisi sa ne instruim si sa indeplinim niste misiuni, sa reparam greseli din vieti trecute, sa invatam ceva din aceste greseli pentru a avansa spiritual; aceasta se numeste "Karma". Nimeni nu scapa de propria-i Karma, de propria-i experienta, de propriile trairi si pentru asta suntem mereu singuri. Te nasti Singur si Unicat, mori tot asa. Familia e doar un suport, prietenii si apropiatii, doar un sprijin, dar faptele ti le asumi. Iar directia e tot inspre "Dincolo", unde ne vom intalni toti. Asa ca, de ce sa ii jelim pe "cei plecati"? De fapt, jelitul e autolamentarea, slabiciunile noastre, pur omenesti, ne plangem de mila ca nu ne simtim in stare sa traim fara ei. Intrebarea e: oare, ei au jelit ca nu pot trai fara noi,ca nu se pot descurca, inainte de nasterea noastra? E o intrebare retorica, dar cam asa stau treburile. Fiecare isi traieste Viata lui si Timpul lui si isi are Rostul lui pe planeta. Iar Amintirile frumoase sunt dovada existentei fiecaruia, printre noi. Sunt convinsa ca ei vor sa ne amintim zambind, doar de clipele frumoase petrecute impreuna. Si tot ei sunt every where, in gandurile, in faptele noastre, in genele noastre, in pamantul pe care calcam, in aerul pe care il inspiram. Ei nu au disparut niciodata din existenta noastra si nu vor disparea. Cand vom intelege asta, nu vom mai jeli si nu vom mai fi tristi.
Mi-am regasit parintele, printre versurile tale :) Frumoase versurile si induiosatoare, desi un pic cam triste.De fapt asta e ciclul vietii, moartea face parte din viata, invatam asta de cand ne nastem, asa ca nu trebuie sa dramatizam. Ar trebui sa jelim in fiecare zi cand apune soarele si se asterne intunericul. Dar omul "a inventat" frumusetea noptii pt a trece usor peste neputinta. Asa e si cu moartea, e o "trecere", un apus, bineinteles cu alta masura de timp. Ar trebui sa invatam de la vechii daci, sa reinvatam de la inaintasi, ca nimic nu e vesnic, totul e schimbare, totul se repeta in acest Univers.
Succes incontinuare la versuri si povesti! :)
Imi place nespus de mult comentariul tau,ma bucur din suflet ca ti-au placut versurile. Cumva...iti erau dedicate si tie. Multumesc.
RăspundețiȘtergereSunt intru totul de acord cu tine dar..probabil ca asta mi-a fost starea de spirit. Mai sunt si momente din acestea.
Zilnic multumesc Bunului Dumnezeu si Universului acesta Prietenos si Generos pentru faptul ca Exist , Respir , ca ma pot bucura de tot ceea ce ma inconjoara. Ma gandesc cu multa dragoste la cei "plecati" dintre noi si le respect Amintirea.Le multumesc ca au facut parte din Trecutul meu.
Consider Timpul ca fiind cel mai bun prieten care se scurge in favoarea noastra a celor de aici de pe Pamant .
Cu trecerea lui adunam mai multa Intelepciune , mai multa Profunzime in a aprecia ceea ce primim cu atata darnicie.
O seara frumoasa si ..o noapte odihnitoare.
miki imi place foarte mult ...stii ca ai mei sunt de parte ....
RăspundețiȘtergere